Dacă mi-ar fi spus cineva că la nici 30 de ani voi rămâne fără tată, n-aș fi crezut asta.
Dacă mi-ar fi spus cineva că la 6ani după ce voi termina facultatea voi rămâne fără tată, n-aș fi crezut o clipă.
Dacă după ce am avut copilul în brațe în primele clipe, mi-ar fi spus cineva că acesta se va bucura de bunicul său 4 ani...m-aș fi sufocat de durere.
Mă întreb dacă noi am ști când vom muri, ne-am duce viața altfel? Am fi mai buni cu noi, cu cei din jur? Am fi prețui viața mai mult? Am spune "iartă-mă" mai des? Probabil că da, dar tocmai asta e viața,;să fie imprevizibilă și să te surprindă.
Cred că aș fi vrut să petrec niște clipe cu tatăl meu inainte, însă ar fi fost la fel de înfricoșător să știu și să nu pot face absolut nimic, să fiu legată de mâini;să văd cum se scurge viața din cineva și să fiu incapabilă să pot ajuta. Mai bine nu.
El era. El avea. El puncta. Nu era cel mai corect om din lume sau cel mai bun, cel mai pașnic, cel mai fără greșeală. El era om. Așa cum sunt toți oamenii. Nu înțeleg de ce a trebuit să plece așa discret cum a făcut-o el.
Tată, vor mai curge multe lacrimi din mine până voi înțelege rostul acestei plecări, discreția și rapiditatea cu care s-a întâmplat. M-ai vrut lângă tine. Am venit, tu de ce nu ești aici?
Mi-ai lăsat sarcina grea de a consola o soție derutată. Să știi că nu mă descurc deloc. În general sunt bine în fața ei și o imbărbătez însă când sunt singură las armele jos și...Etichete: Nod'n gât