Continui să mă ascund.Şi e greu....
La tot pasul simt că cineva mă urmăreşte,îmi numără paşii,îmi urmăreşte privirea, simte cum răsuflu greu,de parcă mi-ar citi gândurile...
Îi caut pe acesti necunoscuţi dar nu-i găsesc,îi privesc şi totuşi nu-i văd.,sunt prezenţi tot timpul în gândurile mele,în temerile mele,în speranţele mele pentru viitor.
Îl urăsc.Pentru că mi-au făcut să-mi fie frică de ei,pentru că acum,în acest moment trăisc cu frica de a nu-i găsi la uşa casei mele ,de a nu-i întâlni la piaţă,în autobuz.,pentru că mi-e teamă să le răspund la telefon..
... [ Pentru ca le-am permis sa fiu obiectul lor...]
Încep să mă simt ca oaia neagră,care nu-şi va ierta părinţii,care nu-i va răspunde la telefon fratelui,care va ocoli cartierul natal,care se va rupe de trecutul încătuşat,care va vrea să trăiască singură fără cei care i-au pus piedică.Nu-mi pasă.Şi ştii de ce?Pentru că nu merită să faci compromisuri,nu merită să accepţi să trăieşti "bine" lângă cineva care nu te apreciază,lângă cineva care nu-ţi recunoaşte meritele ...şi calităţile.Nu merită să stai lângă cineva care să-ţi spună că tot ce faci e prost,lângă cineva care nu are încredere în tine...Şi dacă libertatea are preţ ...da,merită să-l plăteşti cu astea.Eu l-am plătit .Mi-au dat şi bon fiscal,stampilat,iar marfa vândută nu se primeşte înapoi.
Eu am plecat ....am plecat să văd băncile de la geamul meu,să simt răcoarea de toamnă de la miezul nopţii şi să-mi iubesc alesul.
Asta e scrisoarea de adio pentru voi...Etichete: Metafore, Nod'n gât, personale