Cana asta de cafea îmi dă speranţă.Îi simt gustul inconfundabil în timp ce urmăresc cum bătaia vântului flutură draperia mult prea banală.Fereasta e larg deschisă,tocmai ca să intre viaţa,să intre forfota de primăvară,forfota de cotidian,să simt vibraţiile unei vieţi normale,unei vieţi complete.
Caut cu privirea orizontul.Nu-l găsesc.E prea îndepărtat,e prea acoperit cu lucruri mărunte care adunate alcătuiesc o viaţă normală. Orizontul ăsta e plin de blocuri gri cu ferestrele închise parcă ermetic,draperii albe,fără sens.În rest...nici un zâmbet,nici o speranţă de care să mă agăţ,nici un ideal în care să cred,nici o bucurie deplină.
Mi-aş fi dorit o altfel de viaţă,aş fi putut să fac altceva,aş fi putut să fiu altcineva.Aş fi putut multe...
Orizontul meu ar fi putut arăta altfel.Cu siguranţă aş fi fost mai fericită.
Dar nu-s deprimată, sunt bine !nu sufăr,doar simt că aş fi meritat mai mult !
Momentan îmi caut rostul în viaţă,îmi caut viaţa,să văd ce găsesc.Etichete: Metafore