O zi cu doliu (1)

Se întâmpla în vară 2009.15 august mai exact.Era chiar foarte cald.Simţeam cu tricoul meu negru devine un magnet atrăgând razele solare.

A fost o înmormântare tristă.Tristă şi liniştită.Nu a plâns nimeni.Nu a curs nici măcar o lacrimă evadată din ochiul trist care să străbată obrazul înfierbântat de soare.Nimic.Toţi stăteau şi se uitau cum ritualul de înmormântare îşi urmează cursul.Vorbeau între ei despre cum să facă să ajungă repede la locul unde se ţinea pomana.
La biserică văduva chiar zâmbea cu diferite rude,iar când m-a văzut s-a bucurat ,că mă avea pe mine să duc o coroană cu flori până la cimitir.
Pentru mine a fost dureros să văd cum îi pune capcul sicriului,cum îl bate în cuie şi cum aruncă pâmânt peste.E cea mai îngrozitoare imagine.

Aveam un nod în gât,îmi venea să plâng de furie,dar şi de imaginea din faţa ochilor;aveam un chef nebun să ţip la ei,să-i trezesc la realitate "cum puteţi fi aşa nepăsători?".Nici măcar felul tragic în care a murit şi nici chipul desfigurat nu i-a îndurerat,încăt să-şi exteriorizeze durerea şi emoţia.Pe mine da !Şi nici măcăr nu-l cunoşteam bine.Îl văzusem o dată ;era tatăl şefei mele,iar văduva era mama ei;probabil m-au chemat la înmormântare ca să fie lume mai multă şi să ducă cineva coroana aia.
Dar pentru mine a fost trist,chiar şi acum când îmi aduc aminte mă întristez tare,mai ales că am mai trecut prin aşa ceva cu bunicul şi naşa mea de botez.

Am refuzat să merg la faimoasa pomană;îmi era scârbă de oamenii ăştia nepăsători,preocupaţi de lucrurile trupeşti şi de obiceiurile alea fără noimă.

În drum spre casă am cumpărat un buchet de flori galbene pentru mama,era ziua ei;şi am încercat să uit imaginile ce m-au chinuit din după amiaza aia de doliu.

Etichete: