Când te macină ceva de mult timp

Știu că nu e ok ceea ce voi scrie...însă simt așa o dezamăgire,o neliniște.Mă frământ ori de câte ori îmi amintesc.
Cum se face că sunt atâția oameni care flâmânzesc,dorm pe străzi în frig,ger,caniculă,murdari,mâncând din tomberoane,iar tatăl meu ,om care se îngrijea,se hrănea bine,muncea,era activ,nu răcea niciodată,moare subit de infarct la 57  ani?
Cum??După ce criterii sunt aleși cei care mor și cei care rămân?
Cum facem ca munca pe care o depunem pentru trupul și sufletul nostru să nu fie în zadar?Sau măcar să nu avem impresia asta...

Am văzut zilele astea în autobuz un bărbat,se lăuda cu vreo 70 ani,stătea în picioare deși era scaun liber,insista că nu are nevoie,se ține bine pe picioare,nu are nevoie de ochelari,iar la urcare nu am văzut să întrebe pe nimeni ce număr are autobuzul,cum am mai întâlnit.
Nu e invidie,dacă la asta te gândești.Asta nu înseamnă că dacă tatăl meu a murit la 57 de ani le doresc tuturor același lucru sau să fiu invidioasă pe anii lor.E altceva.Aud o vârstă și apoi fac conexiuni.Mă gândesc cum ar fi arătat el la x ani,cum ar fi fost pensia lui,cum s-ar fi bucurat de ea,cum ar fi îmbătrânit alături de mama și cum ar fi arătat alb în cap,pentru că de abia se zăreau câteva fire albe la ultima noastră vedere.
Cum să fii bine și apoi brusc să îți fie atât de rău?Cum să fii în stare să conduci când inima îți crapă la propriu?
De ce să mori de ziua ei?De ce să îmi lași unicul copil să nici un bunic?De ce să pleci înainte să îți mai zic măcar o dată ”tată” ?

Etichete: